Bulă

   Nu e un caracter fictiv asemenea lui Mos Martin sau Rumpelstiltskin. E un om, ca mine si ca tine, pe care trecerea anilor a inceput sa isi puna amprenta. L-am cunoscut intamplator si in acest fel am dezlegat un mister la fel de vechi ca piramidele: pe Bulă il mai cheama si Anton.
   Am ramas foarte surprins sa aflu ca a parasit Romania in urma cu mai multi ani pentru ca mi se pare de necrezut ca Bulă sa locuiasca in alta parte (ca si cand Miorita si-as rua intr-o zi bagajele si ar emigra in Madagascar). Insa miracole inca se intampla asa ca  din moment ce el era in carne si oase in fata mea, am profitat din plin si l-am intrebat ce l-a determinat sa paraseasca o tara al carui simbol era.
  Povestea ce mi-a zis-o e trista, genul de istorie cu mariri si decaderi. Cum in vremurile comunismului nu era permis sa faci bancuri cu Ceausescu, romanii au gasit repede un "inlocuitor" si astfel Bulă a devenit la fel de cunoscut ca Nadia sau Eminescu. Dar vremurile s-au schimbat si azi, cand nu te mai aresteaza pentru o gluma cu Basescu iar bancurile cu Becali le-au inlocuit pe cele cu prosti, fiind mai dese ca Daciile pe drumurile tarii, Bulă al nostru a fost uitat de conationalii sai. Neputand indura aceasta stare de fapt, Anton Bulă a decis ca e timpul sa plece spre alte zari pentru ca scopul lui in viatza e sa fie bataia de joc a celor din jurul sau. Astfel a ajuns aici unde incearca sa devina la fel de cunoscut ca Pif sau Zizou iar uneori acest lucru chiar ii reuseste.
  Ca om,  Bulă are ceva din sfatosenia lui Ilie Moromete. Nu stie el prea multe. De fapt stie un singur lucru, sa vorbeasca despre el si credeti-ma, o face atat de bine incat dupa 10 minute petrecute in compania lui te ia somnul mai rau ca dupa o doza de Luminal.
  Pietrificat de importanta momentului - ca deh, nu intalnesti in fiecare zi o icoana a spiritualitatii universale - si nedorind sa fiu obrazic, m-am despartit de el spunandu-i ca imi plac sandalele si tricoul lui dar complimentul meu nu l-a atins deloc pentru ca sinele lui Bulă este mult deasupra unor aprecieri atat de simple.
   La final am facut o poza tinandu-ne de dupa cap, ca fotbalistii, pentru a-mi imbunatati galeria cu persoane ce mi-au marcat existenta.

Teambuilding

   Trebuie sa recunosc ca nu am fost niciodata un team player. Daca ati avut vreodata aceasta impresie, ori v-ati inselat ori am mimat eu foarte bine (sunt bun la asta, stiu). Mi-a placut tot timpul sa "joc" singur. Am preferat sa imi bat mai mult capul cu gasirea unei solutii in loc sa intreb e cineva, sa fac greseli pe care sa le corectez (daca se putea) de unul singur dar mai ales sa imi savurez triumfator victoriile obtinute prin propriile-mi puteri. Tot asa cum nu m-a interesat niciodata sa fiu ajutat, nu mi-a placut niciodata sa ajut pentru ca daca eu pot, tu de ce nu ai putea iar daca nu poti - da-te dreq ! Toata viata am evitat sa fiu "in echipa" si de cate ori am fost nevoit sa practic asa ceva m-am simtit de tot rahatul pentru ca drumul meu se aglomera mai mult si mai mult si de la mersul de voie ajungeam sa merg in coloana. Si cui ii place oare sa mearga in coloana ?
   Traind de cand ma stiu in felul asta, imi vine tot mai greu sa inteleg cum de unele sporturi au devenit de-a lungul vremii sporturi de echipa. pentru a exemplifica, m-as uita doar la ciclism. Urmaresc Turul Frantei de pe vremea lui Banciu & Naum si sorbeam evadarile nebune ale lui Armstrong, Ulrich, Pantani, Virenque sau Zabel. Nu ma interesa daca erau dopati sau nu, important era sa ii vad plecand de nebuni si castigand etapa fara a avea vreun rival. Si azi ma uit insa doar pentru a vedea imaginile minunate filmate din avion pentru ca ciclismul a devenit un sport fara identitate in care e suficient sa castigi o etapa de sprint iar echipa te va cara in trenuloaica, galben pana la final, sfidandu-i astfel pe toti gladiatorii muntilor.
   In toata aceasta lume guvenrata de gregaritatea fotbalului, a baschetului sau a altor sporturi de echipa, nu pot decat sa salut si sa ma inclin in fata lui Alin George Moldoveanu. Stiu, la fel am zis si eu "Cine e asta?" pentru ca intoxicat fiind ani la rand cu "gimnastele (canotoarele, atletele ...etc )noastre de aur", mi-a fost greu sa cred ca putem fi buni si la altceva. Si, pentru a incheia cu o utopie, mi-as dori ca pana in 2016 la Rio, sa citesc pe prima pagina a ziarelor mai putine lucruri legate de vagaboandele din gimnastica si mai multe informatii legate de oamenii care chiar ne fac mandri atunci cand trebuie.