Timpul revelatiilor

      2011 a insemnat pentru mine mult mai mult decat las sa se vada. Desi nu a trecut nici jumatate din el, pana in acest moment m-am ciocnit de mai multe AXIOME, cum nu am ai intalnit - insumate- in toti cei 54 de ani de viata.

      De la talentul romanilor, descoperit in show-uri TV la faptul ca marimea minima a pantofilor barbatesi BIT e 40, de la muzica Laurei Lavric la truda masinutelor serviciului de salubritate din Timisoara, si mult multe altee ... totul s-a infatisat in curul gol cunoasterii mele cu un simplu si singur mesaj: ia-ma !
      Privind in urma pot sa deslusesc totusi unul dintre cele mai crude si mai tiste adevaruri, descoperit poate si cu alte ocazii dar in care nu vroiam sa cred nici in ruptul capului: "Oamenii nu se schimba".
      Intradevar, desi ani intregi suntem imbatati cu vesnicul cliseul "Evoluam. Oamenii se pot schimba", imi permit sa afirm sus si tare ca toate asta sunt vorbe inventate de niste oameni pentru a-si vinde cartile de dezvoltare personala sau mai rau sunt echivalentul subliminal al etnobotanicelor.
      Stiu, ai trecut de la caruta la Q5 dar asta nu e mare luru atata timp cat iei de la gura copiilor ca sa alimentezi cu 50 de lei pentru a te umfla in pene prin oras. Mare filozofie ca in loc de un televizor alb negru ai acum o plasma cu diametrul de 200 cm cand inca nu ai descoperit periuta si pasta e dinti. Nu inseamna ca ai evoluat pentru ca ai un IPAD 2 de 64 Gb cu wifi cand tu puti a transpiratie la ora 9 dmineatza la fel cum puteai cu o seara inainte - ca doar si vaca, acolo, in grajdul ei, pute la fel dor ca ea e la acelasi nivel de evolutie ca in urma cu sute de ani. Si nici schimbare nu vad in faptul ca mergi la mall la salonul de infrumusetare, iti faci ce ma tare freza si cele mai tari manichiuri dar tu te speli pe cap odata la 2 saptamani si  cand te stergi la cur iti ramane rahatul sub unghii.
       Trist, dar nu ne schimbam, ramanem aceiasi neanderthalieni, putin mai "articulati", care se plimba cu sahul sub brat pentru a da impresia ca sunt niste rafinati dar care in realitate nu stiu cum se da pagina la o carte.

Un an intre suricate

Zilele trecute, pe un post tv educativ, am urmarit un material despre Dian Fossey, asa numita "Doamna gorilelor", o femeie care si-a dedicat intreaga viata studiului acestor mamifere. Vazand cum doamna respectiva a trait atata timp printre gorile, nu am putut sa nu imi amintesc o experienta asemanatoare traita de mine cu ceva timp in urma - cele aproape 12 luni petrecute alaturi de un clan de suricate.
Se intampla cu mai bine de o jumatate de secol in urma cand, ratacindu-ma de echipa alaturi de care traversam desertul Kalahari, am cazut rapus de sete si de caldura. Am zacut ore intregi in arsita (plus 60 de grade Celsius) iar salvarea mea s-a numit clanul de suricate Costqista. M-au hidratat, m-au luat cu ele in vizuine, m-au hranit si m-au tratat ca pe unul de-al lor. Incet incet am invatat sa traiesc sub pamant, in bezna, departe de lumina si caldura ucigatoare a soarelui african. Am invatat sa vanez, la inceput mici mamifere apoi chiar pe unii din semenii suricati. Am inceput sa atacam alte triburi pentru a ne extinde teritoriul dar nu am ezitat nici sa ne pedepsim colegii de trib atunci cand acestia nu mai faceau fata incercarilor de zi cu zi. Apa tot mai putina ne-a rarit rau de tot clanul pana cand intr-o buna zi, insetati si cu unitatea grupului subrezita, am fost macelariti intr-o buna zi de o turma de hiene. Am reusit sa scap datorita unui trib de Bambukushu carora li s-a facut mila de mine si nu m-au mancat pentru ca eram extrem de slab.
Si acum, la atata timp dupa evenimentul ce mi-a cultivat spiritul gregar si mi-a ascutit capacitatea de a detecta orice sursa de apa, retraiesc cu mare placere acele momente cand alaturi de "banda" mea ne taram prin miile de canale sapate in pamantul tare si uscat ca granitul. Cu toate ca au trecut mai bine de 50 de ani, inca mai am probleme din caua luminii puternice semn ca odata ce ai bajbait prin neant e greu sa te mai obisnuiesti cu soarele.

the age of hope

Revin
Da, stiu, pauza fu putin cam lunga (multumesc fanilor ce mi-au remarcat absenta) dar ce drac sa fac, cineva trebuia sa se ocupe si de Bin Laden ala. In fine, mi-a luat ceva mai mult decat estimasem dar acum ma intorc sa va scriu iar despre cacatul nostru cel de toate zilele.Mai bine zis, de data asta o sa scriu despre ceasul biologic al cacatului.
Desi nu sunt rapus de oboseala, in fiecare seara trebuie sa merg devreme la culcare pentru ca dimineata sa ma pot trezi la ora 7:05 fix, si nu din cauza mea. Nu ceasul meu biologic suna la acea ora ci ceasul biologic al cacatului.
Exact la 7:05 cacatul mi se trezeste si incepe sa planga in mine. Isi cere dreptul de a vedea soarele de a simti libertatea bazinului de toaleta. Am incercat tot felul de tertipuri, amagiri si minciuni. I-am dat somnifere si anti-laxative (sa-mi zica cineva care e antonimul cuvantului LAXATIV), i-am cantat cantece de leagan dar degeaba, orice as face, el la ora 7:05 este gata de scandal ca deh, asa-i cand ai cacat in tine. Prin urmare sunt nevoit sa il eliberez cat mai rapid, ba, in plus, sa ii dau si jucaria lui din hartie gienica si sa ii fredonez uneori cate o basina de adio.
Va rog mult, daca ati experimentat aceasta situatie (si stiu ca muuulti dintre voi ati facut-o) sa imi spuneti si mie ce trebuie sa fac sa imi mai potolesc cacatul pentru ca toate aceste trezeri la ore matinale imi diminueaza capacitatea de efort iar randamentul meu la job e in continua scadere.